Berlin, uber alles! Cursa

Varză acră şi cîrnaţi înfulecaţi cu poftă? Nu. Bere multă sorbită pe muzică de fanfară? Nici măcar. Vizitarea Reichstagului, trecerea pe sub Poarta Brandenburg sau pe Unter den Linden? Oarecum şi asta doar pe fugă. Despre niciunul dintre stereotipurile clasice legate de Germania, în general, şi de Berlin, în particular, nu va fi vorba în textul de faţă. Asta pentru că aici va fi relatarea unei curse de maraton, da, da, alergarea aceea pe o distanţă de 42 de kilometri, care pentru mulţi e sinonimă cu nebunia ori imposibilul, în timp de pentru alţii e doar un mod firesc de a fi.

„Am ajuns la Berlin. De acum, țin-te! Administrație, armată, arte, științe, litere, tramvaie, drumuri-de fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălie, case, monumente, mîncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!”.

Acum mai bine de 100 de ani, Caragiale – retras la Berlin, sătul şi obosit de România fiind – cita senzaţia de stupefacţie a unui prieten ce lua contact brutal cu aglomeraţia şi viaţa din actuala capitală a Germaniei.

Ich bin (ein) Berliner

Sfîrşit de septembrie 2009. E o dimineaţă frumoasă de toamnă la Berlin. Soare moale. Aer bun, proaspăt. Castane coapte pe trotuare, la tot pasul. De toate acestea aş putea avea parte dacă aş vrea să ies din “capcana” în care sunt prins. Un şarpe uriaş, de mii şi mii de trupuri, m-a înghiţit şi nu vrea să îmi mai dea drumul. Păstrînd proporţiile, simt precum prietenul lui Caragiale, pentru că în locul în care mă aflu – foarte aproape de Poarta Brandenburg, adică în plin centru – publicul şi aglomeraţia sunt cu supra-măsură. Stau înghesuit între 40 de mii de oameni şi nu-mi e foarte confortabil..

Dar singur mi-am ales soarta. Aştept startul maratonului de la Berlin. A ajuns la a 35-a ediţie, însă cel mai mult îmi place că aceasta e dedicată momentului căderii comunismului. Istoriei adevărate şi cutremurătoare.

Cu toată rigoarea tipic germană (ăsta e totuşi un stereotip validat de realitate) organizatorii nu pot face faţă. Toaletele sunt insuficiente, iar cozile în faţa lor lungi, lungi. De aceea, nu puţini – inclusiv germani – urinează pe unde apucă. Trebuie să ştiţi că alergătorii de maraton beau multe lichide în perioada premergătoare competiţiei, de aceea nevoia unui tufiş e mai acută decît de obicei.

Corpurile îmbrăcate în maieuri de sport sunt aproape lipite unul de celălalt. Respiraţiile se simt moale în ceafă. Peste puţină vreme vor deveni sacadate. Nu pot nici măcar să sar pe loc, pentru a mai scăpa de emoţii, darămite să mai fac ceva mişcări de încălzire. Nu văd nimic în faţă. Nu văd nimic în spate.

O muzică mobilizatoare se aude continuu din megafoane. Baloane, multe baloane galbene se înalţă spre cer, la un moment dat. Simt că s-a dat startul. Mă gîndesc că undeva în faţă tocmai a pornit în cursă etiopianul Haile Gebrselassie, deţinătorul recordului mondial la maraton. El e vedeta ultra-mediatizată a competiţiei. Berlinul e totuşi una dintre cele mai importante cinci curse din lume.

Îmi place “democraţia” maratoanelor, singura disciplină unde un amator poate să alerge alături de sportivii profesionişti. Diferenţa se face doar la timp şi la premii: unii se aleg cu glorie şi mulţi bani, ceilalţi cu o medalie de participare. Bucuria de a termina un maraton e însă identică.

După mai bine de patru minute de aşteptare, timp în care “balaurul” de trupuri s-a scurs leneş înainte reuşesc în fine să trec linia de start. Se aude un ţiuit/piuit continuu. E de la cipuri, micile dispozitive legate de şiretul fiecarui alergator şi cu ajutorul cărora se înregistrează timpul oficial. Piu, piu, piu.

Ein kleiner Laufer in einem Grossen Wettlauf

Gata, în fine încep să alerg. Dar e cam stranie alergarea aceasta a mea. E ceva între o strecurare de schior printre jaloane şi o joacă de copil ce încearcă să nu fie prins la “raţa şi vînătorii”. Alerg mai tare decît aş vrea căci încerc să ies din aglomeraţie. Depăşire prin dreapta, depăşire prin stînga, atenţie să nu calc pe cineva, să nu mă împiedic, “sorry, sorry” zis cu voce tare, în timp ce în mintea mea sunt puţin, doar puţin mai ireverenţios, totul doar pentru a scăpa de masa de oameni care înaintează greoi.

Nu văd nimic în jurul meu, căci sunt concentrat doar cum să mă strecor mai bine. Vag, aud încurajărilor celor de pe margine, căci sunt mulţi berlinezi ieşiţi la vreme frumoasă şi la spectacolul alergării. E mult respect şi mult entuziasm pentru astfel de competiţii.

Cursa urmează un traseu prin centrul Berlinului. Aş putea să înşir nume de monumente pe lingă care am trecut, dar aş trişa, pentru că nu am văzut mai nimic. Continuu să am doar senzaţii auditive, nimic altceva. E pentru prima dată cînd retina mea înregistrează doar culori în mişcare. Multe culori e drept.

Alergarea e aparent monotonă. Picioarele se mişcă energic, inima toarce ca un motoraş, corpul şerpuieşte printre partenerii de competiţie, nu las stropii de transpiraţie să îmi intre în ochi, picioarele se mişcă continuu, la fiecare punct de alimentare sorb cîte o gură-două de apă, nu uit nici de gelurile energizante. Mă înfior de plăcere, una simplă, doar cînd îmi clătesc faţa cu apă, e rece şi revigorantă. În rest, sunt golit de gînduri.

Cînd alerg, simt mintea ca pe un cer senin pe care se prelinge, uneori, cîte un nor mic.

O oră şi 33 de minute la jumătatea cursei. Sunt în grafic, asta pentru că obiectivul meu la acest maraton e să termin sub 3h:20min. E important să ai o motivaţie cînd alergi, căci altfel mintea refuză să împingă corpul înainte. Iar eu vreau acum doar să progresez puţin ca timp, dar mai ales să simt bucuriasuferinţăemoţiedurere, aproape mereu aceeaşi, de la finalul cursei.

Apokalyptisches Ende

Totul merge bine, alerg aproape constant, pînă către kilometrul 35 al cursei. Aici ştiu ce mă aşteaptă. Atenţiune, atenţiune, urmează Valea Plîngerii. Atenţiune, atenţiune, e vremea Golgotei personale ca alergător. Exagerez? Hm.

Picioarele devin grele, ca nişte butuci. Pe umeri se aşează lespezi de plumb. Dureri în spate, junghiuri la nivelul şalelor, muşchi ce zvîcnesc dureros, dar mai ales senzaţia persistentă că nu înaintez. Îmi văd picioarele cum continuă să se mişte, însă eu mă simt ca alergînd într-un bazin cu apă, îmbrăcat într-o armură.

Mă cert intens, eu pe mine însumi. O voce interioară, căreia i se raliază şi trupul, spune: “gata, s-a terminat, nu mai poţi, te chinui degeaba. Opreşte-teeee”. O alta, aparent mai firavă, se face auzită: “Nu te opri, nu te opri! Aleargă”. Între kilometrii 35 şi 40 ai cursei e multă gălăgie în mintea mea, voci contradictorii, ţipete, păruieli, calcule continue pentru a vedea dacă mai mă încadrez în timpul preconizat, spaimă, bucurie firavă ce creşte treptat.

Alerg greoi, dar alerg continuu. Privirea mea caută tot mai des indicatoarele care marchează parcurgerea a încă unui kilometru. Km 38. Şi a următorului. Km 39. Nu mai e mult. Ştiu că pot, ştiu că o să reuşesc. Aproape de kilometrul 40 se mai petrece, încă o dată, ceva ce nu pot explica. Nu înţeleg chimia secretă a organismului, nu mi-e clar cum şi de ce se petrece descătuşarea bruscă a trupului, care redevine uşor, proaspăt, şi cum se face că alerg din nou tare, aproape sprintez.

Trec senin pe sub Poarta Brandenburg, care e lîngă linia de sosire. Urale, urale în jur de la mulţimea de oameni ce aplaudă alergătorii. Nu am lacrimi de bucurie în colţul ochilor, nu sunt nici măcar frînt de oboseală, nici nu îmi vine să chiui de fericire. Simt doar o bucurie senină.

Amănunte tehnice

Am terminat maratonul de la Berlin în 3h:17min:49sec. Este un record personal. Locul 3062 din circa 40 de mii de alergatori care au luat startul. Media de alergare: 4min:41sec/km. Viteza medie: 12.80 km/h.