Postat de: maricu13 | Februarie 22, 2010

Piatra Mare. Sentimentul de porcuşor al fiinţei

Adesea simt nevoia să mă simt un porc. De fapt, ca un porc sau, mai bine zis, ca un porcuşor. Adică murdar bine, tăvălit prin noroi, ud, jegos, transpirat, onomatopeic în exprimare. Într-o mare măsură, dorinţa mi-a fost satisfăcută sîmbătă, odată cu alergarea din Masivul Piatra Mare, a cărei relatare succintă vă invit să o urmăriţi în continuare:

Prolegomene: vreo 30-35 de persoane, în majoritate tineri, cîţiva cu schiuri de tură la ei. Şi foci, desigur. Puţine fete însă. Veselie mare, zîmbete, saluturi cordiale. 

Condiţii meteo: mult mai cald decît se estima. Poate chiar puţin peste 0C. Un soare anemic, dar soare.

Cursa: start la ora 10 fix, în uralele generale. Un soi de „hai să facem gălăgie, poate părem mai mulţi”. S-a plecat de la bariera de la Dîmbul Morii. Pe zăpadă. În scurt timp aveam să alergăm/mergem prin zăpadă, pentru ca mai tîrziu, la un moment dat, să ne îngropăm în zăpadă.

Relatare în direct:  pornesc relaxat în alergare. Zăpada e puţin umedă şi mi se lipeşte de încălţări. Picioarele par mai grele astfel. În plus, nu am beţe de trekking şi de aici instabilitate. Ajuns la canionul Şapte Scări începe urcuşul. Mai rău e că apar şi porţiuni cu gheaţă. Balet? Ultimele figuri din ju-jitsu? Box cu o umbră imaginară? Din toate cîte puţin. Important e însă că rămîn pe picioare. Preţul, însă? Febră musculară, la… braţe, a doua zi.
Urc-mergînd în stilul voinicesc-haotic. După o oră şi 16 minute ajung la cabana Piatra Mare. Diferenţă de nivel parcursă + 930m. Mi-e puţin sete, noroc cu un coleg de alergare care îmi oferă o sticlă şi căruia ţin să îi mulţumesc pe această cale.
Apa, uşurarea că de acum înainte traseul va fi doar la vale, toate acestea mă fac să o iau la goană. Nu pentru mult timp însă, pentru că pur şi simplu mă blochez în zăpadă. Îmi vine pînă la brîu. Mă ridic totuşi, mai fac puţini paşi, dar de data asta e naşpa. Piciorul e cumva contorsionat sub mine, prins în zăpadă, iar din gleznă mă săgeată o durere ascuţită. Am călcat strîmb. Îmi revin, ies din porţiunea cu zăpadă mare şi merg încet pentru o vreme, pînă îmi revin.

Sentimentul porcesc al existenţei: Da, există şi aşa ceva. Îl simt tot mai pregnant odată ce îmi vine cheful să alerg. Îmi place, de acum, să mă prăvălesc la vale, să alerg pe poteca lată cu urme de zăpadă, dar mai ales cu noroi. Pleosc, pleosc, pleosc. Calc în ochiurile de apă, calc în băltoace noroioase, prin zăpada murdară. Purceluşul din mine zîmbeşte satisfăcut. Buf. Alunec. Cad. Mă ridic. Zloata îmi place. Alunec. Mai cad puţin. Sunt ud, murdar, dar îmi vine să chiui. Termin cursa în circa două ore.

În loc de concluzii: A fost o zi agreabilă şi o alergare deosebită.

PS. În aceeaşi zi, dar în alt loc (Argeş Winter Race), cîţiva prieteni au exersat acelaşi sentiment al fiinţei. La ei e chiar mai intens. Felicitări pentru exemplu Gabriel Solomon🙂.


Responses

  1. pozele de la cursa:
    http://picasaweb.google.com/silvidavid/AlergarePiatraMare#

  2. aaaa .. voi nu ati fost asa norocosi sa aveti baltoace cum au fost la noi😀


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: