Astăzi aş fi vrut să alerg două ore în ritmul preconizat pentru maratonul de la Berlin, de circa 4min:40s / km. Picioarele însă nu au vrut, pur şi simplu. După o ora şi puţin de ritm constant, corpul a început să refuze să mai fie supus unui efort intens. Nu am mai simţit niciodată pînă acum o senzaţie aşa de stranie, cu muşchii, tendoanele, încheieturile respingînd pur şi simplu orice comandă venită de la creier.
Cred că e totuşi o reacţie normală a corpului care, în mod natural, se protejează şi spune că a fost supus la prea multe eforturi intense în ultima vreme. Aşa că şi de data aceasta am decis să îl ascult şi am încetinit, nu am mai forţat. În cele din urmă am alergat doar 20 de km, în circa o oră şi jumătate.
Mai sunt trei săptămîni pînă la maratonul de la Berlin.
alerg, deci exist 
Hai, Maricu! Tinem pumnii! Stii tu, psihicul e cel mai important, he he 🙂
By: oana on septembrie 1, 2009
at 7:41 am
Ce bine sună încurajarea… mulţumesc, Oana!
Asta mi-a adus aminte de o alta „încurajare” a ta, cînd am tresărit mai tare decît dacă aş fi văzut ursul:) Şi cînd mă gîndesc că nu făceam decît să mănînc nevinovat nişte smeură.
By: maricu13 on septembrie 1, 2009
at 8:46 am